Valahii din Carpaţii Nordici şi sutele de aşezări întemeiate de ei

Asupra unor populaţii din Carpaţii Nordici planează misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trăsături sufleteşti, port, obiceiuri, tradiţii sau arhitectură de masa slavă în care vieţuiesc. Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi. Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: o vastă zonă din Carpaţii Nordici şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

Printre locuitorii Carpaţilor Nordici, astăzi pot fi remarcate cinci grupuri principale de populaţii diferite de cea slavă: huţulii, boikii, lemkii, goralii şi rusinii. Ei locuiesc, în principal, pe ramificaţiile Munţilor Beschizi, în zone care se întind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei, precum şi în părţile muntoase din nordul ţării noastre. Numele acestor populaţii sunt de fapt porecle pe care şi le-au dat unii altora care, în timp, s-au transformat în supranume.

“Huţul” înseamnă “cel care se năpusteşte din munţi către locuitorii din vale”. Uneori, termenul avea sensul de “om care ucide”.

Ţinutul huţul începe din Bucovina noastră, cuprinde părţi din regiunea Cernăuţi, între localitatea Putila şi râul Ceremuş, ajunge apoi în Huţulşcina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminându-se la Dilove din Ucraina de astăzi.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bâk”, care înseamnă bou, aceşti oameni fiind în mod predilect crescători de vite. Boikivşcina (Ţara boikilor) este cuprinsă în sud-vestul regiunii Lâviv, în nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, întinzându-se şi în sud-estul Poloniei şi nord-estul Slovaciei.

De o parte şi de altă a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok-Nowy Sacz din Polonia şi Presov din Slovacia, se întinde Lemkivşcina, adică Ţara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat în derâdere unei părţi a acestor crescători de vite, care foloseau în locul adverbului ucrainean “liş” (“doar”, “numai”) adverbul slovac “lem”.

Spre graniţa cu Cehia, se află “Ţara goralilor”. Numele de “goral” vine de la “gora” (“gura”), care înseamnă “munte”. Pentru oamenii de la şes, aceste populaţii sunt cu toţii munteni, adică locuitori ai munţilor.

“Rusinii” (rutenii) sunt o populaţie pe care o întâlnim în inima Europei Central-Răsăritene, cu o densitate mai mare în zonele Mukacevo şi Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatică, situată la intersecţia frontierelor ucraineană, slovacă şi polonă. În afara teritoriului de baştină, rusinii trăiesc în nordul Serbiei, estul extrem al Croaţiei, în câteva sate maramureşene şi sucevene de la noi, precum şi în nord-estul Ungariei.

Pentru polonezi, nu mai este o curiozitate

Ustrzyki Dolne este un orăşel polonez din imediata apropiere a graniţei cu Ucraina. Aşezarea a fost întemeiată pe la 1509 de un român din Maramureş, blazonul roşu, cu săgeată şi sabie, al primilor valahi sosiţi aici, fiind şi astăzi foarte preţuit de localnici. În studiul “Familia Dragoş în Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune că Dragoş a creat Episcopia de Halici, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova nordică şi Polonia meridională. Ştefan din Maramureş, fiul lui Sas Vodă, a sosit în Polonia pe la 1340, cu o mică armată, obţinând diplome şi privilegii considerabile. Istoria a consemnat în întregul spaţiu al Carpaţilor Nordici colonizări ale păstorilor valahi, începute la o dată incertă (sec. X-XIII) şi care s-au încheiat către secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de aşezări întemeiate de urmaşii acestor păstori. Slavizaţi, după un secol şi jumătate, totuşi, urmaşii lor se disting de restul localnicilor prin particularităţi fizionomice şi sufleteşti, remarcate de cercetători încă din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Ştiinţe, cercetător la Centrul Internaţional de Învăţământ Ecologic din Cracovia şi un împătimit cercetător al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat că în Polonia sunt atât de multe sate întemeiate de români încât acest lucru nu mai este astăzi o curiozitate. În regiunea moravă Valassko, zona Fridek Mistek, trăiesc valahi care se laudă şi astăzi cu originea lor, deşi autorităţile nu-i recunosc ca o etnie de origine română.

Marele arheolog Sulimirski susţine şi el, cu dovezi, că toate populaţiile enumerate mai sus sunt urmaşii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintâi păstori în Carpaţi, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor să audă.

Dreptul valah şi propriul episcop, contra arc şi săgeţi

Domnul Augustyn Maciey ne-a vorbit şi despre dreptul valah, care a funcţionat în aşezările întemeiate de românii ajunşi în zonele montane ale Poloniei de astăzi.

Emigrările valahilor către aceste zone au început pe la 1334, din Transilvania, când principele Vladislav de Oppelin, căsătorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Vodă al Ţării Româneşti, a avut patru fiice care au fost măritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se întemeiază cele mai multe sate româneşti în Polonia. Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.

Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a încă cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.

Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ (“mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.

În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe lanurile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi. Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.

În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice. În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.

Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Sursa: Dumitru MANOLACHE, www.ziarullumina.ro

SHARE OR BOOKMARK THIS POST:

11.07.2010. 09:16

Comments

letitia 18.10.2010. 14:00

Cred ca nu sunt singura persoana din tara care ar dori ca politicienii romani sa se uneasca nu sa se invrajbeasca si sa actioneze cu universitatile romanesti,cu firme,etc. pentru a se apropia, ai ajuta pe romanii, din jurul Romaniei, pe aromani,istroromani, meglenoromani, pe romanii/basarabenii din Rusia, Sberia, Kazahstan, Uzbechistan, pe urmasii romanilor din Polonia ,Cehia, Slovacia. Daca ungurii care de doua ori au in ei sange asiatic si-s de origine asiatica se intereseaza,fac excursii, calatorii pe teritorii romanesti pentru a lua legatura cu cei din neamul lor, cu atat mai mult romanii trebuie sa fie activi in luarea legaturilor cu cei de origine daco-romana. Vrem ca ziaristii ca fie ca cei de la "Formula as'. De ex: urme daco-romane in Polonia, Slovacia, Cehia si legaturile actuale cu urmasii lor, in diferite domenii, excursii, calatorii in zonele acelea.