Romanian Youth Voice

Satul Doboi din comuna Plăieşii de Jos: în prezent, asistăm la încheierea unui proces de pierdere etnică, inclusiv prin asimilare, a românilor din localitate, proces care a căpătat o deosebită amploare în ultimii 20 de ani

Studiu despre cum s-a ajuns de la o comunitate româ nească întinsă pe mai multe sate, de aproximativ 500 de familii, la câ ţiva oameni care doar se mai roagă în limba română.

Dacă în satul Livezi, comuna Mihăileni, elementul româ nesc s-a păstrat, în satul Doboi din comuna Plăieşii de Jos limba româ nă mai este vorbită doar la biserică. Ce este însă mai grav - la această dramatică stare de fapt s-a ajuns cu preponderenţă în ultimii 20 de ani. În timp ce conaţionalii noştri de etnie maghiară, prin reprezentanţii lor, acuză încercarea de ,,româ nizare" şi ,,colonizare" a acestei zone, elementul româ nesc se diluează constant. În numerele anterioare ale ziarului nostru am prezentat pe larg atâ t concluziile tragice ale studiului Slăbirea comunităţii româ neşti din Harghita şi Covasna, precum şi cazul satului Livezi din comuna Mihăileni, în cele ce urmează vom reda fragmente ale cercetării efectuate în teren în satul Doboi din Plăieşii de Jos. Reamintim că studiul a fost realizat de prof. univ. dr. Radu Baltasiu împreună cu Academia Româ nă şi studenţi de la universităţi din Bucureşti şi Craiova.

Româ nii din Doboi - ,,ultimii maghiari româ nizaţi" Pragul de încetare a ,,rezistenţei demografice" româ neşti în Plăieşii de Jos se pare că a fost atins cu mult înainte de 1992. Cert este că ceea ce a urmat după 1992 nu este decâ t disoluţia accelerată, prin asimilare şi migraţie. De altfel, elementul româ nesc din Plăieşii de Jos s-a restrâ ns treptat, astfel că dintr-o comunitate extinsă pe geografia mai multor sate, a ajuns acum ca în mentalul dominant (maghiar) să fie reprezentat la nivel de ,,strada Doboi" din satul Imper, Plăieşii de Jos, unde vorbitorii de limbă româ nă ar fi, de fapt, ,,ultimii maghiari româ nizaţi". Cel puţin în cazul Plăieşii de Jos suntem îndreptăţiţi să asociem dispariţia comunităţii româ neşti cu întărirea grupului vorbitorilor de maghiară şi să discutăm despre un proces de asimilare etnică. Putem spune că, în prezent, în Plăieşii de Jos asistăm la încheierea unui proces de pierdere etnică, inclusiv prin asimilare, a româ nilor din localitate, proces care a căpătat o deosebită amploare în ultimii 20 de ani.

Putem documenta astfel dramatismul nefiresc al scăderii demografice pâ nă în punctul imploziei vieţii comunitare şi al reducerii acesteia la o sumă de indivizi care încă se mai roagă în limba româ nă, în rest interacţionâ nd în limba maghiară. Situaţia aceasta de extremis am documentat-o în teren, la Doboi, comuna Plăieşii de Jos, jud. Harghita. În celelalte sate ea se află în diferite faze de evoluţie, ca fenomen degenerativ al integrităţii vieţii comunitare.

În Plăieşii de Jos se poate vedea cum populaţia româ nească s-a retras în 250 de ani, treptat, spre Imper-Doboi, singura locaţie care are o populaţie româ nească (106 persoane) peste media comunei (59,8 persoane). Scăderea în 2002 faţă de 1760 este de peste 5 ori, apropiată cu momentul 1940, câ nd populaţia româ nească a fost izgonită prin forţa armelor din comună. Este limpede că momentul 1940 a fost un şoc demografic din care comunitatea româ nească din Plăieşii de Jos nu şi-a mai revenit.

Pentru autoritatea locală, Doboi are statut de ,,stradă" - un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare deosebite Doboi este un loc special. Aici limba româ nă se mai vorbeşte doar la biserică. Numele locuitorilor sunt aproape toate maghiarizate. Pe de altă parte, cele trei unguroaice din sat, măritate cu româ ni, se consideră românce.

Ca şi în celelalte localităţi, comunitatea este slab conexată cu altele din judeţ, cel puţin la nivelul percepţiei colective. Doboi - pentru majoritatea româ nilor, Plăieşi-Imper pentru ceilalţi, orbitează în jurul municipiului Miercurea-Ciuc, cu trimiteri spre Braşov şi spre Bucureşti. Remarcăm că pentru reprezentanţii autorităţii statului româ n, în cazul de faţă al celor din poliţie, comunitatea este complet suspendată în spaţiul social înconjurător. Reprezentanţii intervievaţi nu îşi reprezintă comunitatea în relaţie cu ceva anume, ceea ce denotă, probabil, o perioadă de confuzie spaţială privind rolul şi rostul lor în comunitate. Aflată în plin proces de dezintegrare comunitară, populaţia româ nească s-a retras într-o veche vatră de sat, Doboi. Pentru autoritatea locală Doboi are statut de ,,stradă" - un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare deosebite. Punctul central al axei comunităţii româ neşti din Doboi sunt podul şi Biserica ortodoxă, perpendiculare pe drumul comunal. În multe situaţii Biserica este asociată cu Şcoala, dat fiind că prin ,,Biserică" oamenii înţeleg şi vechea casă parohială, unde au loc şi ore cu cei trei copii care mai vin la ,,şcoala româ nească". În aceste condiţii este interesantă percepţia Doboiului ca punct de plecare central în reprezentarea asupra spaţiului local şi naţional, aspect aflat în opoziţie cu statutul marginal din actuala ecologie a comunei Plăieşii de Jos, din care face parte. Aceeaşi perspectivă, a locului de reşedinţă ca punct de plecare, o are şi majoritatea etnicilor de limbă maghiară (Imper, Plăieşi, Casinul Nou sau Iacobeni). De altfel, aceasta este una dintre trăsăturile care diferenţiază Plăieşi-Doboi de situaţia din Livezi. În Livezi, sat româ nesc într-o demografie dominant maghiarofonă, percepţia colectivă este aceea a izolării şi este centrată pe Biserică şi pe podul de cale ferată. (...) În Plăieşi-Doboi comunitatea este centrală şi mai preocupată către contacte, în special cu Miercurea-Ciuc, care adeseori este reprezentat ca centru de interes, urmat de Braşov, dar şi cu altele. În acelaşi timp, ca şi la Hăghig sau Livezi, nici în cazul de faţă nu se înregistrează un contact foarte strâ ns cu localităţile apropiate din judeţ, fie ele comune sau oraşe; cu excepţia municipiului Miercurea-Ciuc şi a unei sporadice menţiuni a Băilor Tuşnad, acestea pur şi simplu nu există. Braşovul este principalul pol de atracţie în plan naţional, urmat de vecinătatea apropiată, dar din alt judeţ - Tâ rgu Secuiesc. Alături de Braşov, în reperele spaţiale naţionale ale locuitorilor intervievaţi mai apar Bucureşti şi Cluj.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre cele două comunităţi etnice, româ nii îşi plasează reprezentarea axială a spaţiului între Biserica ortodoxă şi podul peste râ ul Caşin, Biserica împreună cu Casa Parohială (unde se află şi ,,Şcoala româ nească"). Pentru comunitatea de limbă maghiară centrul administrativ al comunei este mai important decâ t biserica, apoi urmează şcoala. În plus, la mai toţi româ nii casa personală este punct central în axa comunităţii, uneori împreună cu casele celorlalţi membri ai comunităţii de apartenenţă.

Înainte de momentul 1940 erau circa 500 de familii ortodoxe. Astăzi sunt 15
Doboi este ,,în prezent considerat de autorităţile locale doar strada Doboi din comuna Imper" (fişă observaţie Primărie). În fapt, Doboi este o structură de locuire de tip sat, un cătun, între Iacobeni şi Imper. Adeseori este asociat cu satul Imper. În raport cu situaţia generală a româ nilor din Plăieşii de Jos, Doboi apare ca o ,,rămăşiţă româ nească (parţial prin limbă, dar numai la biserică, foarte puţin în casă) dintr-un areal foarte vechi de patru sate" (fişă de interviu, Doboi).

Plăieşii de Jos, de care aparţine, este alcătuită din 5 sate: Imper, Iacobeni, Plăieşii de Jos şi de Sus şi Caşinu Nou. Toate satele au fost documentate cu populaţie româ nească importantă pâ nă în 1941, multe dintre acestea avâ nd şcoli în limba româ nă şi biserici ortodoxe sau greco-catolice. Începâ nd cu acel an, populaţia româ nească scade drastic, de la câ teva sute de persoane la câ teva zeci, sau chiar mai puţin. Astfel, din datele obţinute din teren, înainte de momentul 1940 erau circa 500 de familii ortodoxe. Astăzi sunt 15.

,,Referitor la repartiţia pe etnii si la schimbările care au apărut de-a lungul anilor, d-l X a specificat că în anul 1910 existau peste 600 de familii româ neşti în cele 4 sate care aparţineau de comuna Plăieşii de Jos. Acum există doar 52 de familii însumate în toate aceste sate, în timp ce în Doboi au rămas aproximativ 14 familii" (fişă de interviu, Doboi).

Majoritatea locuitorilor de limbă maghiară sunt catolici, dar mulţi dintre aceştia vin şi la marile sărbători ortodoxe, sau la evenimente majore (naştere, moarte, botez) ale cunoscuţilor româ ni de rit ortodox, după cum aceştia din urmă merg la marile sărbători catolice.

Deşi, după spusele primarului, populaţia româ nească se ridică la aproximativ 10% din populaţie, nu este reprezentată decâ t printr-un singur consilier de etnie româ nă, epitrop la Biserica ortodoxă din Doboi.

Trei soţii de etnie maghiară din sat se consideră româ nce şi şi-au botezat copiii ortodox
În Doboi există şi 3 familii mixte, în care soţiile sunt de etnie maghiară, catolice, care şi-au dat copiii la şcoala româ nească după ce i-au botezat în ritul ortodox. În cadrul discuţiilor cu noi, acestea au afirmat că ,,se consideră româ nce". De asemenea, mai există o familie unde capul de familie este secui şi care mai susţine economia bisericii ortodoxe atunci câ nd are posibilitatea. În comuna Plăieşii de Jos există 5 şcoli generale şi 5 grădiniţe. La şcoala din Doboi (Şcoala Generală nr. 5) există în prezent 2 copii - conform datelor oficiale locale, 5 - conform interviurilor în sat, toţi în clasa a III-a. La grădiniţă sunt mai mulţi copii româ ni: 9. Precizăm că orele se ţin în casa parohială, într-o cameră îngrijită de preotul paroh şi de învăţătoare.
,,La noi nu există români"
(...) ,,La noi nu există româ ni" - spunea protopopul catolic din Plăieşii de Jos, încercâ nd să forţeze astfel realitatea, istoria şi viitorul. Afirmaţia prin care neagă fiinţial un Celălalt colectiv arată însă forţa, natura şi agresivitatea preocupării responsabililor catolici unguri din spaţiul dominat deja simbolic şi administrativ de aceştia.

(...) În Doboi-Imper câ ţiva dintre intervievaţi ne-au declarat că ,,sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit reconstruirea bisericii ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le ofere ajutor" (discuţie de grup în cadrul unei familii de agricultori - Doboi).

Însă vecinătatea interetnică este clădită pe sol slab atunci câ nd numai o comunitate se manifestă identitar şi are acces la exprimare culturală, administrativă şi politică de facto în sat. Desigur, nu vom întâ lni, programatic, în discursul autorităţilor locale faptul că numai o anume comunitate are voie să îşi manifeste identitatea. Transformarea Celuilalt în non-prezenţă se face printr-un ansamblu de decizii mai mult sau mai puţin importante. Este îndeajuns să observăm, de pildă, că, deşi în Plăieşii de Jos ar mai fi circa 10% româ ni din populaţie, aceştia nu au nici o sărbătoare integrată în mecanismul instituţional al administraţiei locale. Aceasta în condiţiile în care Paştele şi Crăciunul ortodox sunt sărbătorite de toată lumea, deci nu sunt sursă de dispută. Site-ul primăriei din Plăieşii de Jos mai păstrează încă aparenţele însemnelor statului în care de jure se află. În teren, în faţa primăriei se află însemnele altei statalităţi de facto.

,,Mulţi s-au 'transformat' în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale"
(...) Pe fundalul ezitant al răspunsurilor, vecinătatea descrisă de către interlocutori ia forma jocului de scenă, într-o relaţie socială asupra căreia interlocutorii nu au nici un fel de control. Culisele jocului social par în unele situaţii mult mai puternice decâ t scena. Situaţia este valabilă în special în domeniul instituţional. Colaborarea trans-etnică ca joc de scenă este parte a unui compromis de culise, nu doar cu autoritatea dominantă, dar chiar cu propria conştiinţă.

,,Pentru a ne arăta, bunăoară, că starea de fapt este una pozitivă, d-l Z ne vorbeşte de modul în care vecinii se ajută aici (dar nu numai aici) între ei, indiferent de etnie. Cu argument, acesta ne mărturiseşte că a primit şi fonduri de la autorităţile din Româ nia de etnie maghiară şi de la autorităţile maghiare locale" (fişă de observaţie).

,,D-l K recunoaşte tacit că româ nii fac mai multe compromisuri şi tac din gură mult mai mult decâ t persoanele de etnie maghiară ('care învaţă la şcoală o istorie ,,pe invers"'). O explicaţie pe care d-l U ne-a oferit-o este că mulţi s-au 'transformat' în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale. (fişă de observaţie şi interviuri, Doboi, Plăieşii de Jos). ,,Un lucru interesant pe care l-a strecurat de bunăvoie în discuţie şi care era menit să ne ajute să îi înţelegem adevăratul punct de vedere referitor la apartenenţa la poporul româ n şi regretul legat de transformarea etnică a consătenilor săi este şi referinţa pe care a făcut-o la cumnatul său care, deşi româ n, şi-a 'amintit' după 1989 că e ungur de fapt. Acest lucru a fost spus atâ t cu o doză de ironie, dar şi de regret" (fişă de observaţie, localnic Plăieşii de Jos).

De altfel, ca urmare a bunelor relaţii pe care preotul paroh se străduieşte să le aibă cu autorităţile locale, faţă de luna octombrie a anului trecut, câ nd echipa de cercetare a efectuat o primă cercetare exploratorie în zonă, au apărut îmbunătăţiri vizibile în starea bisericii de pe colină.

Câ nd se rosteşte Tatăl Nostru şi Crezul: ,,ca la o chemare tainică toţi cei de etnie româ nă au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba română"
(...) Deşi colectivitatea este mult mai restrâ nsă în Doboi decâ t în satul Livezi, relaţiile intracomunitare nu sunt lipsite de fricţiuni. Am întâ lnit şi în Livezi cazuri de vecinătăţi degradate, legate de autoizolare. În Doboi, însă, vecinătatea parţial funcţională pare a fi explicată prin experienţe trecute nepotrivite, care au generat neîncredere. Neîncrederea este un fenomen paradoxal într-o comunitate în care schimbul social ia adeseori forma trocului, a schimbului în natură.

,,Câ nd discută despre produsele la care are acces pentru a trăi, afirmă că face troc; ceea ce este interesant este că la accesul privind carnea de porc a avut o reacţie nonverbală de respingere a vecinilor de vizavi ..." (fişă de observaţie, Doboi).

(...) Autoreprezentarea comunitară se situează la joncţiunea dintre mai multe tipuri de reprezentări: ale sătenilor din Doboi, ale autorităţilor. Spre deosebire de Livezi, care are o autoreprezentare puternică de sat româ nesc, respectiv de ,,structură colonizatoare" - conform reprezentării unora dintre interlocutorii maghiari, în Doboi statutul locului este foarte precar. Elementele în care ,,se mai ţine comunitatea" sunt limba liturgică şi credinţa ortodoxă. Limba româ nă nu mai este vorbită nici în casă, ci doar la slujbă, mai ales în timpul unor rugăciuni importante. La origini însă, Doboi este româ nesc, tradiţia acestuia fiind la fel ca în restul Româ niei: ,,tradiţiile sunt la fel ca şi cele practicate în celelalte zone ale ţării" (fişă de interviu, Doboi-Imper).

,,Oamenii şi-au pierdut limba în utilizarea ei cotidiană, aceasta rămâ nâ nd la stadiul de limbă liturgică. Oamenii nu vin la biserică, nu ţin post..." (preot ortodox, Doboi). ,,În ceea ce priveşte credinţa, oamenii mai vin la biserică, în special la liturghii, chiar dacă nu toţi mai sunt ortodocşi" (fişă de observaţie, Doboi). ,,Din cei prezenţi la slujbă (aproximativ 60 de persoane) doar câ ţiva (4-5 dintre ei) murmurau câ ntecele şi rugăciunile în limba româ nă. Situaţia s-a schimbat însă în momentul în care s-au rostit Tatăl Nostru şi Crezul: ca la o chemare tainică toţi cei de etnie româ nă au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba româ nă" (fişă de observaţie, Doboi). Lumea vine la biserică îmbrăcată ca maghiarii, adeseori în negru. Însă bucatele împărţite la pomană sunt după tipicul ortodox. La sărbători, ca şi la Livezi, biserica ortodoxă este copleşită de credincioşi de toate vâ rstele, bărbaţii participâ nd în egală măsură cu femeile. La Doboi, pe lâ ngă româ ni participă şi maghiari.

,,Odată terminată slujba, au fost puse mese în curtea casei parohiale unde s-au servit bucatele aduse pentru pomană. Acolo, laolaltă, unguri şi româ ni au mâ ncat şi băut" (fişă de observaţie, Doboi). ,,Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost că, în afară de faptul că erau foarte multe persoane prezente la slujbă (mai multe decâ t am văzut vreodată în vreo biserică din mediul rural), erau foarte mulţi copii, de toate vâ rstele. Cel mai mic era Ovidiu Petrişor, un băiat de două luni jumătate, urmâ nd apoi copii de 3-4 ani, 8-10 ani şi adolescenţi (fişă de observaţie, Doboi).

Maghiarizarea accelerată este uşor vizibilă în cimitirul satului, mai întins aproape decâ t localitatea
(...) Maghiarizarea accelerată poate fi documentată în Doboi de mai bine de 150 de ani. Fenomenul este uşor vizibil în cimitirul satului, dominat de monumente funerare ortodoxe şi greco-catolice. Faptul că cimitirul este astăzi aproape mai întins decâ t satul, din care a mai rămas ceea ce consideră astăzi autorităţile a fi ,,Strada Doboi", ne sugerează că structura comunităţii era acum două secole mult mai bine dezvoltată. În acelaşi timp, maghiarizarea unor nume neaoşe româ neşti ne trimite într-un trecut în care maghiarizarea era foarte intensă.

(...) Restrâ ngerea comunitară este asociată cu rămâ nerea comunităţii fără intelectuali. Satul nu mai are infrastructura intelectuală care să îi asigure protecţia prin promovarea culturii şi nici să-i susţină interesele în administraţie.

,,D-l F spune că marea problemă a româ nilor din această zonă este absenţa intelectualilor de origine româ nă. El spune că aceşti oameni învăţaţi nu ar trebui să mai plece din comunităţile acestea şi ar trebui să iniţieze acţiuni pentru ajutorarea româ nilor. El consideră că pentru româ nii aflaţi în minoritate ar trebui să se organizeze mai multe acţiuni. Dumnealui aminteşte de Tabăra de Limba Româ nă care a fost organizată în comună tot de către unguri (medic maghiar, Plăieşii de Jos)" (fişă de observaţie, Doboi). (...) Situarea în ansamblul local de putere al Bisericii ortodoxe este de echilibru şi reţinere, pentru a prezerva ce se mai poate din comunitatea româ nească. Într-o comunitate aflată în pragul extincţiei, în mijlocul unei colectivităţi covârşitor maghiarofone, funcţia preotului ortodox este de cea mai mare importanţă.

,,Aici trebuie să taci din gură"
(...) ,,Vorbele mele nu mă vor ajuta nici pe mine nici pe voi". (bătrâ n, româ n, Doboi)
,,În satul Doboi oamenii se tem să discute despre relaţiile dintre reprezentanţii celor două etnii precum şi despre tensiuni. Preferă să păstreze tăcerea pentru a păstra ordinea fragilă a lucrurilor" (fişă de observaţie, Doboi). ,,'Indiferent ce este, indiferent ce a fost, noi aici trăim', spune dumneaei" (fişă de interviu şi fişă de observaţie, Doboi).

Angoasa este parte a sensului timpului pentru mulţi dintre membrii colectivităţii din Doboi. Expresia acestei stări este de o simplitate tulburătoare: 'după ce voi plecaţi, noi rămâ nem'.

Aceasta denotă sentimentul rupturii colectivităţii din Doboi de comunitatea naţională, de oricare alte structuri din Româ nia, cu excepţia Bisericii care ,,face ce poate". Colectivitatea din Doboi nu are nici un fel de public şi nici un fel de instituţii în ,,societatea civilă" care s-o susţină. ,,Ziarul", mass-media, este mai mult un gest de scandal decâ t fapt de cunoaştere şi suport, nefiind apt să construiască o opinie, un public în sprijin: ,,'Aici trebuie să taci din gură'. Din această perspectivă Doamna W încearcă să ascundă orice momente dureroase din trecut pentru a evita discuţii sau resentimente. Din acest motiv este foarte neliniştită că tot ce spune 'apare la ziar'".

O comunitate fără nici un fel de public este inevitabil încercată de teamă şi de complexul abandonului. Oamenilor nu le rămâ ne decâ t să se acomodeze la realităţile care se construiesc de zeci de ani în imediata lor apropiere pe alt calapod etnic.

Faptul că aceştia trăiesc pe marginea pierderii definitive a identităţii le determină o anumită raportare la realitate, încă insuficient studiată. Din acest punct de vedere jocul de scenă este mai prezent în Doboi decâ t în Livezi. Aici aparenţa este mai aproape de culisele care au ca scop supravieţuirea comunitară. Finalitatea acestui joc de scenă poate fi însă, la un moment dat, schimbarea comunităţii de apartenenţă, ca autoprotecţie.

Momentul 1940: ,,Ce-am trăit noi aici... ferească Dumnezeu să mai fie..."
(...) 'Câ nd l-am întrebat care este lucrul care contează cel mai mult a spus: ,,Să fim liberi... să fie pace în familie şi să nu mai vină să ne ocupe... ce-am trăit noi aici... ferească Dumnezeu să mai fie..."' (fişă de observaţie-interviu, Doboi).

În Doboi, momentul 1940 a fost cu totul special. În patru ani, ne-au spus mai mulţi interlocutori din Doboi-Imper, satul aproape că a dispărut, comunitatea româ nească diminuâ ndu-se de zece ori. Aceasta are urmări pâ nă în ziua de astăzi, demografia satului nemairevenindu-şi de atunci. Prăbuşirea demografică din 1940 este asociată de interlocutori cu rolul tot mai slab al şcolii şi cu propensiunea localnicilor de a vorbi în limba comunităţii dominante: ,,starea comunităţii de astăzi se explică şi prin lipsa unei şcoli româ neşti efective după 1940, dar şi după aceea, dublată de continuarea comunicării cu maghiarii pe ungureşte (devenită limbă a cotidianului - 'oamenii dintotdeauna au ştiut maghiara'), plus procesul de maghiarizare forţată derulat în special în 4 ani de zile (1940-1944), câ nd de la 500-600 de familii de româ ni ortodocşi, comunitatea s-a redus la numai 52" (fişă de observaţie şi fişe de interviu).

Majoritatea localnicilor trecuţi de 45 de ani au evitat să discute despre momentul 1940, deşi cei dintre ei care au trăit direct acele vremuri nu-şi puteau ascunde suferinţa rememorării.

Sursa: http://www.informatiahr.go.ro/

SHARE OR BOOKMARK THIS POST:

02.01.2012. 00:18

Comments

Acest articol n-are nici un comentariu.