Eva Iova: “Ziua Romaniei la Budapesta – Normalitate sau provocare?” - Romanii din Ungaria

Isteria „nationalã" ungarã din sãptãmâna trecutã a fãcut ca cei care am crezut pânã acum cã, în sfârsit, românii si ungurii se înteleg bine, chiar sunt prieteni buni si adevãrati parteneri strategici în aceastã zonã a Europei, deci noi, credulii si naivii, a trebuit sã ne dãm seama cã între unguri si români numai pânã atunci e pace si întelegere pânã când românii nu vor ceva. Si acum au vrut. Au vrut sã-si sãrbãtoreascã Ziua Nationalã si în tara vecinã, asa cum se face si în alte tãri ale lumii. Si, asa cum s-a fãcut în ultimele douã decenii si în Ungaria.

Pânã în 2004, Ziua Nationalã a României se sãrbãtorea, de obicei, între cei patru pereti ai Ambasadei de pe strada Thököly. Apoi, în 2005, românii au închiriat Cinematograful National Urania, în 2006 Palatul Artelor, în 2007 Teatrul Thalia, iar în 2009 Teatrul Central. La aceste evenimente culturale(!) a fost invitatã crema politicã si culturalã a Ungariei, diplomatii strãini si, nu în ultimul rând, reprezentantii comunitãtii românesti din Ungaria.

(Acestia din urmã nu prea stiu nici pânã azi dacã ei trebuie sã sãrbãtoreascã si sã se bucure de ziua de 1 Decembrie sau, dimpotrivã, trebuie sã jeleascã, la fel cum fac ungurii. De fapt, unii unguri. Cei care suferã de complexul „ziua ta nationalã = ziua mea de doliu". Cât despre conceptul românilor din Ungaria referitor la Ziua Nationalã a României am mai scris si vom mai scrie altã datã...) Spectacolul si receptia de 1 Decembrie, programate anul acesta pentru data de 30 noiembrie, la Teatrul National, includea un concert de muzicã clasicã din repertoriul compozitorilor George Enescu si Bartók Béla. Este clar cã organizatorii români s-au gândit la întocmirea programului în primul rând la elementul cultural care uneste cele douã popoare vecine, si nicidecum la fantasmele trecutului care pe unii îi chinuie si azi foarte tare.

Presiunea politicã exercitatã asupra directorului Teatrului National (care nu a scãpat nici de analizarea orientãrii sale sexuale), în primul rând de cãtre partidul Jobbik, dar si de partidele guvernatoare, Fidesz si crestin-democratii de la KDNP, a dus la anularea programului românesc. Desi incidentul n-a avut în spate nicio revolt publicã, ci doar câteva figuri obscure si un partid extremist care oricum viseazã zilnic homosexuali trãdãtori si armate maghiare mãrsãluind prin Ardeal, el a reusit sã readucã la suprafatã impulsuri politice rezistente si victimele lor insistente. Credem însã (si vrem cu tãrie sã credem) cã la nivel diplomatic existã atâta întelepciune si mai ales interese de ambele pãrti, încât acest episode al relatiilor româno-maghiare sã devinã în scurt timp doar o proastã amintire, fãrã nicio însemnãtate.

Cei care încã si azi sunt bântuiti de evenimentele istorice de acum 90 de ani, trãiesc într-o realitate falsã. Nu-si dau seama cã cele douã tãri fac parte din aliante care le obligã(!) la colaborare si, nu în ultimul rând, la comportament civilizat.

Aici la periferia Europei, reconcilierea nu înseamnã sã ajungi la un compromis între elementele extreme, ci presupune depãsirea conflictelor. Trecutul nu trebuie uitat, pentru cã nu poate fi uitat, dar nici nu trebuie evocat la fiecare pas si folosit în scopuri de manipulare politicã.

Asa cum face acum dreapta nationalistã din Ungaria, sfidând, din pãcate, cele mai bune intentii ale unor adepti români ai reconcilierii reale. Planul românilor de a sãrbãtori în Teatrul National din Budapesta nu a fost nici pe departe o provocare, ci ar fi fost un semn concret al normalitãtii. Din pãcate, mai avem de asteptat...

Un editorial de Eva Iova, Foaia Romaneasca

SHARE OR BOOKMARK THIS POST: