Dan Dungaciu: Cui nu-i place Decretul Ghimpu?

„Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor"
(Isaia 56,5)

Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care declară ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, a generat reacţii stupefiante. Cine ar fi crezut că, după 20 de ani de independenţă, o bună parte a promotorilor de opinie de la Chişinău, politicieni sau nu, se va bâlbâi jenant în faţa unei chestiuni pe care toată lumea părea că o consideră de bun-simţ?

S-a recurs la tertipuri dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, hilare, iar figurile docte şi îmbibate cu bibliografie ne convingeau, din spatele ecranului, că „istoria nu trebuie amestecată cu politica", „nu e momentul", „nu există un singur adevăr" etc. Singurul lucru consolator era, totuşi, aerul jenat al unora care perorau asemenea formule, de parcă încercau să se convingă înainte de toate pe ei despre „justeţea" propriilor argumente. Mulţi se pare că nu au reuşit.

„Istoria trebuie lăsată istoricilor"

Argumentul cu „istoria care trebuie lăsată istoricilor" este unul inept. Şi noi, ceilalţi, ce să facem? Dar politicienii? Haideţi să desfiinţăm atunci manualele de istorie, să facem şcoli speciale numai pentru istorici - de câţi o fi nevoie, oare? - şi să trăim ca şi cum nu ar fi existat nimic înaintea noastră, cu „voalul ignoranţei" pe faţă. Se poate asta? Evident, nu. Istoria e prezentă, în noi şi alături de noi, iar democraţiile nu s-au constituit în niciun caz în pofida ei. Doar că instrumentul pe care l-au inventat este discursul academic şi public, polimorf, bazat pe argumente. A scoate istoria din spaţiulllll public pentru că există şi interpretări „inoportune" - dar cine decide asta? - e la fel de tembel ca şi cum ai desfiinţa libertatea pentru că oamenii fac prostii. Asta nu înseamnă, fireşte, că fiecare dintre noi este îndreptăţit să aibă propria viziune asupra trecutului, ci doar că trecutul nu poate fi asumat şi, eventual, depăşit fără să fii conştient de el. În realitate, fără recursul la istorie şi clarificarea istoriei, nu ar fi existat nici o conciliere, nici o construcţie europeană, nici o extindere spre Est a frontierei euroatlantice. Cei care invocă faimoasa pacificare europeană sau franco-germană ignoră vinovat că ele s-au făcut după „procesul de la Nurnberg", unde vinovaţii şi nevinovaţii au fost selectaţi şi identificaţi, unde pedepsele au fost aplicate, unele imprescriptibile. Una este ignorarea istoriei, cu totul altceva înseamnă reconcilierea istorică. Pentru că cea din urmă nu se face decât cu istorie cu tot. Aici e problema procesului comunismului.

Nimeni nu ignoră istoria. Doar cei care se tem de ea

Istoria a fost ignorată sau lăsată doar pe seama istoricilor? Întrebaţi-i pe germanii din timpul faimoasei „gâlcevi a istoricilor", dispută teribilă şi care năzuia tocmai clarificarea cetăţenilor germani cu propria istorie. Sau întrebaţi-i pe germanii care, la 3 octombrie 1990, au dat un răspuns grandios acestei interogaţii. Istoria nu contează? Întrebaţi-i pe letoni, pe lituanieni sau pe estoni. Unde ar fi fost ei acum fără acea asumare energică şi memorabilă a propriei istorii? Istoria trebuie prescrisă? Întrebaţi-i chiar pe ruşi, care au depăşit moştenirea comunismului tocmai asumându-şi identitatea naţională şi făcând din ea fundamentul oricărei politici considerată de ei dezirabilă. Istoria trebuie ignorată? Întrebaţi-i cel mai bine pe evrei, atunci când „lumea evreiască" se opreşte în loc pentru două minute pentru a comemora şi a-şi reaminti victimele Holocaustului. În acel moment, istoria încremeneşte. Şi tocmai această convocare sistematică a istoriei şi această asumare exemplară a memoriei sunt sursa energiei extraordinare a acestui stat care supravieţuieşte înconjurat de vecini care îi doresc cotidian dispariţia.

La ei - ocupaţie, la noi - „eliberare"

Cine ignoră resortul moral şi istoric din spatele înaintării frontierei euroatlantice după prăbuşirea URSS nu va înţelege dinamica reală a procesului. În realitate, statele estice plasate, fără voia lor, în lagărul sovietic, au văzut prăbuşirea comunismului ca pe o şansă enormă de a se elibera de ocupaţia de peste 50 de ani şi a reveni acolo unde le era locul: în comunitatea euroatlantică din care au fost izgonite fără să le întrebe nimeni. Prăbuşirea URSS a fost deci percepută unanim ca o eliberare de sub o ocupaţie comunistă evidentă şi indiscutabilă. Retorica oficialilor occidentali pe tema „revenirii în Europa" a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă" însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat american Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru extinderea NATO „e îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze".

La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001, accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa de a se alătura instituţiilor europene, pentru că „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii". Ideea este clară: dorinţa de a extinde graniţele euroatlantice - „graniţele libertăţii" - se baza tocmai pe conştiinţa limpede a Vestului că în Est a fost vorba despre o ocupaţie asumată tacit inclusiv de occidentali. Geografia extinderii este, aşadar, şi geografia celor care au resimţit şi resimt acut nevoia eliberării. Cei care nu o resimt şi pentru care URSS nu a fost o ocupaţie, sunt dincolo de „linia Stalin". În acest caz, frontiera europeană se poate opri, pentru că şi-a îndeplinit misiunea istorică şi a reparat greşelile şi cedările trecutului.

Oportuniştii „momentului inoportun"

Dar situaţia cea mai ingrată este a „neutrilor", adică, a celor care sunt nici adepţi, nici contestatari ai Decretului Ghimpu. Aceştia sunt de două feluri: politicieni şi experţi independenţi. Nu vom repeta acum argumentele după care Decretul Ghimpu nu a adus nimic nou, doar a făcut vizibil ceea ce Declaraţia de Independenţă sau alte documente au spus-o nu o dată. Nici faptul că nu poţi avea deportaţi fără ocupaţie sau „eliberatori" care să nu mai plece din teritoriile „eliberate". Politicienii „neutri" ştiu aceste lucruri şi raţiunile lor sunt strict electorale (dar greul identificării atitudinii lor faţă de Decretul Ghimpu de acum începe!). Paradoxal este însă să vezi reprezentanţi ai societăţii civile, cu figuri îngrijorate, care invocă fără să clipească argumentul oportunităţii. De ce paradox? Pentru că, de fapt, niciunul dintre cei care o invocă astăzi copios nu a adus „oportunitatea" în discuţie pe vremea regimului Voronin, atunci când se croiau oficial „concepţii de stat" şi se modificau datele şi denumirea sărbătorilor pentru a aduce în prim-plan „Ziua Victoriei". Sau când se declanşa un război fără precedent împotriva României, a limbii, istoriei şi prestigiului ei. Trecem peste faptul că asta nu a adus nimic bun Chişinăului în ceea ce priveşte problematica transnistreană (care a mai fost o dată în atenţia comunităţii internaţionale, în 2002, dar a sfârşit prin „Memorandumul Kozak"). Dar era oare „oportun" atunci ca RM - care tocmai declama patetic că obiectivul ei fundamental este integrarea europeană - să deschidă un război total cu un stat membru al UE şi NATO, un stat care putea bloca orice decizie de apropiere de UE a RM şi care susţinea pe orice căi aspiraţiile europene ale Chişinăului? Evident, nu. Dar unde erau vocile civice ale „momentului inoportun" atunci? Unde erau adepţii adevărurilor multiple în acele vremuri în care se încerca instaurarea unui singur adevăr? De unde această abnegaţie, astăzi, şi acea tăcere, ieri?

Decretul Ghimpu merge mai departe

Dincolo de efectul de hârtie de turnesol al spaţiului public sau electoral din RM, Decretul Ghimpu generează o serie de consecinţe ce se vor resimţi acut de aici înainte. Mai întâi, el a sporit marja de dezbatere în interiorul AIE la un punct fără precedent (şi care a făcut-o să trosnească). Dar faptul că nu s-a rupt extinde posibilităţi discursului de tip Mihai Ghimpu, bazat pe valori, ceea ce va creşte marja de mişcare a PL în interiorul Alianţei. Apoi, Decretul Ghimpu generează discuţii în societate şi obligă la decizii, mobilizând o bună parte a unui electorat până acum inert sau dezamăgit. Timpul rămas până la referendum şi alegeri este unul favorabil „digerării" acestui decret şi repoziţionărilor electorale. Dar, reacţiile la gestul lui Mihai Ghimpu obligă la repoziţionări şi în cadrul AIE: dacă presupunem că alegerea preşedintelui RM se va tranşa în turul doi, cine îşi va permite, şi cu ce preţ, să ignore un electorat de formula celui care susţine decretul? Şi care va deveni din ce în ce mai activ de aici înainte? Discuţia despre Decretul Ghimpu e departe de a se fi încheiat, cu atât mai mult cu cât reacţiile iritate ale Moscovei sau provocările transnistrene nu vor face decât să îi sporească notorietatea şi, de ce nu, prestigiul. Cariera acestui document istoric abia acum începe...

Timpul.md

SHARE OR BOOKMARK THIS POST: